Limitele cercetării

Cu ani în urmă citeam un formular de cerere de finanţare şi mi se părea bizar că un umanist trebuie să completeze rubrica „Etica cercetării ştiinţifice”. În mintea mea de atunci, astfel de norme erau necesare doar pentru experimente biologice, cercetări medicale sau orice ar mai putea dăuna mediului natural sau subiecţilor umani folosiţi ca obiecte ale cercetării. Gândeam adică la limita afectării în planul exterior cercetării. Mi-am dat seama mai târziu că această presupusă limită nu este legitimă şi că, trecând peste ea, normele etice în cercetare trebuie impuse şi umaniştilor. Şi cercetătorii au nevoie de reguli care să îi apere pe unii de alţii.

Nişte evenimente relativ recente mi-au întărit convingerea reconsiderării limitelor. Voi folosi formule ipotetice pentru a restructura această experienţă, mutând accentul de pe critica subiectivă pe experimentul mental.

Să presupunem un grant de cercetare în domeniul umanist cu un număr de membri şi un director. Ca să adăugăm dramă, să presupunem anumite tensiuni între aceste persoane. Să adăugăm la presupunere tot ceea ce constituie ecosistemul unui grant: un obiect de cercetare, nişte rezultate sub formă de publicaţii, o finanţare, instituţii, achiziţii, raportări, planuri, colaboratori etc.

Şi să presupunem că, pe măsură ce avansează cercetarea, directorul de grant consideră mai oportun să nu îşi mai facă apariţia în instituţia de cercetare, ci să coordoneze munca fiecărui membru doar prin comunicare individuală. Raportul este evident dezavantajos, pentru că în negocierea unu la unu directorul are în permanenţă un avantaj: acela de a fi director (cu toate avantajele conexe: de a semna pontajele pentru salarizare, de a decide asupra publicării rezultatelor etc.). Teoria dreptăţii ca avantaj reciproc îl face pe cel care are putere de negociere mai mare să pretindă şi să obţină mai mult, iar cel cu putere mai mică să accepte un avantaj mai mic pentru că altfel se poate alege cu nimic. Sau, cum spunea Thrasymachos, „folosul stăpânirii” sau „folosul celui mai tare” (Pl. Rep. 339a).

Pentru a verifica dacă acest raport este acceptabil, să presupunem că directorul de grant pretinde să figureze ca şi coautor al studiului unuia dintre membri, în condiţiile în care contribuţia sa a constat în ceea ce în mod normal face un coordonator de proiect: instructaj, furnizarea de surse, verificarea calităţii ştiinţifice a rezultatului, observaţii şi sugestii acolo unde a socotit necesar. Calculul avantajului directorului e simplu: el va încerca să maximizeze profitul propriu, ştiind că în cel mai rău caz el nu pierde nimic. Puterea lui stă în privilegiul de a redimensiona dezavantajele celuilalt: el poate adăuga alternativei în care pretenţia este respinsă dezavantaje precum încetarea relaţiilor contractuale sau preluarea în nume propriu a muncii. Calculul avantajului membrului vizat este la fel de simplu: fie acceptă, fie renunţă la muncă. Deci, conform teoriei dreptăţii rezumată mai sus, va trebui să accepte. În noua situaţie, directorul poate emite pretenţii noi pentru orice alt avantaj.

Este însă acceptabilă această consecinţă? Nu există vreo limită a acestei negocieri? Aşa ajungem la problema afectării în planul interior cercetării şi la posibile limite etice. Pentru că teoriei dreptăţii ca avantaj reciproc i se opune teoria dreptăţii ca imparţialitate, iar cele două trebuie să se combine armonios pentru a putea avea şi dinamică, şi limite. Este ca în economie: poţi face afaceri din care să scoţi profit, dar când te foloseşti de poziţia ta dominantă pentru profit vei fi sancţionat. Unii cred că teoria dreptăţii ca imparţialitate ar trebui să aibă mai mare însemnătate, cel puţin asta intenţionează Platon, Kant şi încă câteva sute de filosofi. Simplu spus, pentru ei nu orice e permis pentru că există limite general valabile. Alţii nu sunt de acord.

Să presupunem prin absurd (în cazul exemplului nostru) că ar exista astfel de limite normative. Cele mai convingătoare sunt cele care au caracter inalienabil. Pentru a depăşi dilema inalienabilităţii pe care filosofii nu o pot soluţiona unanim (dar mintea lor poate instrumenta acest cuvânt cu care gura se va chinui puţin: inalienabilitate), să îl luăm în sensul comun acceptat de legislaţie. Legea privind dreptul de autor (8/1996) spune la art. 11, par. 1 că „Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.” Convenţia de la Berna are specificaţii similare la art. 6bis, par. 1 şi 11bis, par. 2. Formularea aceasta corespunde exact definiţiei de dicţionar a cuvântului inalienabil, „care nu poate fi înstrăinat”. În exemplul nostru ipotetic, chiar acest drept făcea obiectul negocierii. Deci, dacă această normă morală s-ar aplica, negocierea n-ar mai fi posibilă.

Iată deci că pot exista norme morale (şi chiar legale) care să afecteze raportul dintre subiecţi în interiorul actului ştiinţific de cercetare. Să vedem dacă ele sunt necesare.

Să analizăm în situaţia noastră ipotetică parcursul acestei negocieri. În momentul iniţial, cel al propunerii demarării proiectului sau al propunerii de participare, situaţia părţilor este echilibrată: directorul de grant propune un avantaj reciproc cu beneficii diferite pentru el şi pentru viitorul membru. Directorul va beneficia de contribuţia membrului pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate de el la contractare. Cercetătorul abordat vede alte beneficii: salarizare, prestigiu ştiinţific prin publicarea rezultatelor etc. Echilibrul avantajului reciproc vine din simetria efectelor deciziei negative: refuzul nu aduce niciunuia vreun beneficiu. În presupunerea noastră, calitatea de autor era acceptată conform naturii ei, adică acordată celui care produce în mod direct rezultate originale. Nu există aici nicio contradicţie între avantajul reciproc şi imparţialitate.

Ne putem îndoi că dreptul de autor este un avantaj. Dar în cercetare situaţia este destul de clară: nu poţi crea ceva pertinent fără mijloace adecvate, deci, de cele mai multe ori, nu poţi fi autor fără angrenajul proiectelor de cercetare finanţate. Vă puteţi imagina un cercetător în fizică atomică producând rezultate originale în propria garsonieră? Atunci n-ar trebui să ne imaginăm nici un umanist care face cercetare prin interminabile dialoguri spontane în localuri cu meniu scris pe o singură foaie. Avantajul de a fi autor de lucrări ştiinţifice este un capital suprem pentru cercetător: în numele lui el poate dobândi finanţări, funcţii, un loc de muncă, la care unii adaugă, patetic, recunoaşterea post mortem. Vedem astfel că avantajul salarizării în faţa celui al prestigiului este ca diferenţa propusă de Aristotel între „a trăi” şi „a trăi bine”, adică între subzistenţă şi autodepăşire.

Ipotetica pretenţie a directorului de grant de a fi menţionat ca şi coautor are efecte negative în ambele teorii ale dreptăţii. Avantajul reciproc iniţial este schimbat arbitrar în momentul în care mizele se schimbă: cercetătorul membru a depus deja un efort considerabil în a-şi atinge scopul, efort pe care l-ar fi calculat altfel dacă ar fi ştiut că beneficiul este mai mic. Deci negocierea iniţială a fost viciată cu intenţie de director. În evaluările profesionale şi scientometrice calitatea de unic autor este mult superioară celei de coautor. Caracterul imparţial este violat nu doar de alienarea dreptului, ci de faptul în sine că cercetătorul membru este pentru director în primul rând mijloc şi nu scop.

Devine acum mult mai evident că o simplă frază adăugată în secţiunea „Etica cercetării ştiinţifice”, urmată de respectarea ei, ar scuti cercetătorii de multe efecte negative. Dar vrea directorul asta? Dacă nu vrea, în mod onest cercetătorului îi rămâne o singură soluţie ipotetică decentă: să-şi dea demisia.