"Omul are puterea de a-şi lăsa părinţii şi de a întreba, măcar o dată: unde fugim de acasă? Cu această fugă, au mai spus-o nesfârşite pilde, începe umanitatea lui. Lăsându-şi rudele, omul îşi poate întâlni egalii." (Alexander Baumgarten, 7 idei înrâuritoare ale lui Aristotel, p. 66)Dar fuga de acasă are şi alte forme, într-o anumită măsură la fel de relevante pentru definirea individului şi comunităţii. Şi nu este vorba de fuga disperată, resentimentală dintr-un loc care naşte teamă şi suferinţă, care fusese cândva acasă, dar care a fost calamitat şi imposibil de locuit (deşi, într-o anumită măsură, se leagă şi de acest sens). Nu este vorba nici de fuga amnezică, a uitării categoriei lui acasă, care este posibilă, deşi negată pe motiv că interioritatea noastră este construită pe categoria originii; fenomenul este mai vizibil în cazul părăsirii domiciliului din cauza unor afecţiuni psihice grave, dar poate avea şi cauze voluntare, însă individul supravieţuieşte cu această amnezie, care poate fi considerată doar o schimbare mult mai radicală în propria umanitate (recunoaştem umanitatea şi în cei cu grave tulburări de comportament, nu-i aşa?)
Ochiului atent de vizitator al marilor metropole nu i-a scăpat probabil o observaţie: modul în care unii dintre conaţionalii noştri se îmbracă atunci când, la rândul lor, vizitează referinţe turistice binecunoscute. Costumaţia tipică cuprinde: pantaloni sport, tricou sau bluză inscripţionate, încălţăminte uşoară precum şlapi, tenişi sau adidaşi; tricoul sau maieul sunt băgate în pantalonii care sunt ridicaţi mult deasupra taliei, şi se pot asorta cu o garderobă suplimentară la purtător precum o bluză în plus legată în jurul taliei, după gât sau în mână. Priveliştea poate fi observată în aeroporturi, în muzee, în centre aglomerate, în mănăstiri, în mall-uri, în mijloacele de transport şi pretutindeni unde au acces şi interes să viziteze. Emblemele statutului social sunt logo-urile firmelor în care comunitatea are încredere. Culorile sunt uneori importante (sau, mai precis, saturaţia de culoare), întrucât unii preferă să exhibe culori intense pentru evidenţiere, alţii emulează eleganţa alegând să se îmbrace în negru sau în alb, alţii împrumută culorile unor uniforme sportive; astfel, nu culoarea spectrală este definitorie, ci obţinerea hainelor în culorile model. Evident, aceste obiceiuri textile aparţin unei anumite categorii sociale, dar tocmai acest fapt este important: că o anumită categorie socială poate fi identificată vestimentar. Desigur, există variaţii nenumărate, uneori greu de inclus în categoria generală, dar ele marchează periferia unui nucleu consistent de mentalitate.
Numărul şi frecvenţa unor astfel de privelişti în anii recenţi conturează, se pare, o anumită clasă socială. Dar nu am intenţia să vorbesc despre diferenţele de clasă. Nu putem spune cu exactitate cărei clase îi aparţine o persoană doar după felul în care se îmbracă, iar aceste cutume vestimentare nu corespund neapărat unor categorii profesionale, etnice, de venituri sau de vârstă.
Îmbrăcămintea lejeră şi neadecvată, însoţită de piese de rezervă, purtată constant şi invariabil mă face să exclam: aceşti oameni parcă sunt fugiţi de acasă! Şi-au luat un echipament care să nu încurce la fugă, dar şi rezerve în caz de... Totul e conceput după criteriul imprevizibilităţii, ca şi când ar fi fost în situaţia unei decizii grabnice de a lua minimul necesar pentru orice situaţie. Că lucrurile nu stau aşa, că nu graba şi limitarea au cauzat decizia, devine evident din cantitatea considerabilă de piese similare de îmbrăcăminte din bagaj. Şi puţini vor susţine că treningul e mai adecvat şi mai frumos decât costumul, dar pentru toţi e mai comod. Nu sunt fugiţi de acasă, nici n-au plecat într-un imprevizibil, căci n-au ajuns acolo unde i-am observat în urma unei refugieri, ci cu proprie intenţie şi uneori cu planuri costisitoare.
Modelului eroului, descris mai sus, vreau să îi opun modelul emigrantului. Deşi emigrantul visează la revenirea eroică după o mai deplină realizare de sine, de fapt este victima unui destin a cărui imprevizibilitate se datorează propriei necunoaşteri. Nu este vorba de deschiderea spre experienţe absolut necunoscute şi formatoare, nici de renunţarea totală la un anumit trecut originar pentru înfăptuirea unui viitor original. Fuga, ca orice deplasare, este o mişcare în relaţie cu două puncte: sursa şi destinaţia. În funcţie de conştientizarea celor două elemente (sursă, destinaţie), putem avea diferite situaţii: cunoaşterea ambelor, sub forma călătoriei avizate; cunoaşterea doar a destinaţiei, fuga către...; cunoaşterea doar a sursei, fuga de...; necunoaşterea niciuneia, fuga disperată. Situaţia emigrantului, care presupune, din ignoranţă sau din lipsă de informaţii, un anumit grad de necunoaştere a destinaţiei, intră în a treia categorie, fuga de... Pentru el sunt importante motivele pentru care vrea să plece, şi orice destinaţie înfăţişată îi dă speranţa că va fi mai bine. Sentimentului de exil şi însingurare i se opune teama rămânerii acasă. El fuge de ceva perceput ca rău, fuge către o speranţă, dar speranţa e ca linia orizontului: cu cât te îndrepţi spre ea, cu atât se îndepărtează şi prinde alte contururi.
Dar ce legătură are asta cu omul descris vestimentar mai sus? Căci el este aparent în prima situaţiei, a călătorului care ştie de unde pleacă şi unde trebuie să ajungă. Însă mentalul colectiv al unei perioade totalitare nu poate să dispară uşor, ci se reproduce în fiecare decizie şi acţiune. Încă şi acum ieşirea din ţară este percepută prin categoria emigrării, chiar dacă refugierea în exil şi-a pierdut motivele fundamentale. Exilul presupune imposibilitatea sau improbabilitatea reîntoarcerii (cel puţin pentru o perioadă de timp dată). Şi totuşi, aceşti oameni iau cu ei lucruri utile într-o situaţie imprevizibilă (hainelor li se adaugă uneori diverse obiecte simbolice, precum mici simboluri religioase sau obiecte de familie, dar şi mâncare, instrumente în caz de..., rezerve ocupaţionale precum jocuri etc.) Aţi văzut vreodată când, accidental, i se deschide bagajul unei astfel de persoane, câte are înăuntru? Sentimentul lipsei de control asupra propriei vieţi face necesar tot acest bagaj minimal de intervenţie. În loc să se pregătească pentru ceva anume, un astfel de individ se pregăteşte pentru orice. Deci, în mintea lui, destinaţia este neclară. Pleacă ca şi când s-ar putea întâmpla să rămână definitiv acolo unde, de fapt, şi-a programat să stea un interval fix. Şi pleacă cu gândul că în acel interval îi este oprit să se întoarcă acasă, fiind privat de suportul complet al vieţii pe care îl asigură domiciliul. Paradoxal, fuga de... înseamnă fuga dinspre siguranţă înspre nesiguranţă.
Pervertirea celor două vine tocmai din acea asumpţie a mentalului colectiv format în totalitarism, după care propriul loc stabil generează mai multă teamă asupra vieţii proprii decât oricare alt loc care nu este determinat astfel. Cât de mult a putut perverti minţile oamenilor un regim al insecurităţii persoanei, sub atenta supraveghere (da, ce joc ironic de cuvinte) a Securităţii! Regula de aur a supravieţuirii a devenit astfel antinomia dintre cuvânt şi realitate: dacă se spune că ceva e sigur, atunci e nesigur (exemple: decizia democratică, libertatea etc.), dacă se spune că ceva e bun, atunci e rău (exemplu: condiţia materială a populaţiei), sau invers (exemplu: ţările capitaliste şi ţările socialiste). Din acest pesimism general şi citire răsturnată a cuvintelor vine şi comportamentul descris mai sus. Dacă companiile de transport şi turism garantează siguranţa, atunci înseamnă că trebuie să ne pregătim pentru orice e nesigur (miturile urban-rurale, care se referă la cazuri nesemnificative statistic, contribuie la această psihoză). Pentru că nu îţi poţi lua atâtea costumaţii diferite după câte situaţii diferite îţi poţi imagina, îţi iei ceva confortabil în orice situaţie. Devii astfel indiferent faţă de adecvarea vestimentară, ba mai mult, ai impresia că eşti superior prin inteligenţa ta de a te adecva oricărei situaţii şi de a nu rămâne descoperit în anumite situaţii, deşi sunt improbabile şi accidentale.
Probabil că analiza acestei mentalităţi ar merita continuată. Ea descoperă o sursă obscură de decizii şi acţiuni, utilă în înţelegerea prezentului şi determinarea, reflexivă sau activă, a unui viitor. Este mai important însă că prin astfel de observaţii putem contura un model uman, unul care percepe viaţa antagonic şi reacţionează antinomic. Desconsiderarea legii şi a regulii fac parte din acest model. Tocmai pentru faptul că, nu din libertate de alegere, ci pre-format într-o astfel de mentalitate, individul se comportă astfel, nu trebuie să îl judecăm pentru faptele sale.
Inerţia fugii persistă, iar grijile fugiţilor de acasă, indiferenţi în faţa previzibilului şi imprevizibilului, sunt vestigii ale ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu