Perioada de trista amintire

Este profund lăudabilă intenţia de a face publică arhiva postului de radio Europa Liberă, şi este lăudabilă nu pentru trecut, ci pentru viitor. Trecutul... a fost. În viitor... suntem acum. Oricâte gânduri şi discursuri s-ar fi format în acei ani, toate aveau câteva puncte comune, iar aceste puncte comune aveau un singur orizont temporal: viitorul. Ce gândeau ei, realizatorii, şi ce gândeam noi, ascultătorii atunci ne pare acum uşor utopic (ceea ce ar trebui să ne dea o măsură despre cum gândim). Fie că aşteptam o miraculoasă şi totală schimbare (optimiştii), fie că ne pregăteam pentru o nesfârşită viaţă subversivă (pesimiştii), probabil că am fost, fiecare în speranţele sau temerile noastre, dezamăgiţi.

Însă o expresie m-a frapat în unele comentarii elogioase la adresa RFE/RL şi i-am înţeles mai bine sensul: "perioada de tristă amintire". Nu pot spune asta decât cei ce se simt vinovaţi, într-un fel sau altul, de ce s-a întâmplat atunci.

Îmi amintesc de anii când mergeam la şcoală după-masa. Deşi primisem avertismente din partea familiei, marcasem cu ojă roşie frecvenţa Radio România Liberă pe radioul cu lămpi primit cadou de la bunicul (care mai funcţionează şi astăzi). În fiecare dimineaţă, după trezire (6:30) şi plecarea părinţilor la serviciu (6:45), comutam radio-ul pe unde scurte (era un model din acelea cu o claviatură impozantă, imitaţie sintetică de fildeş, pentru comutarea benzilor) şi repoziţionam cursorul pe linia cu ojă. Uneori nu puteam asculta nimic din cauza bruiajului (identificabil prin pasaje ritmic oscilante de zgomot). După ştiri, pe care nu le înţelegeam întotdeauna, că aveam doar 10-12 ani, urma un program de muzică, în jurul orei 9. Nu aveam cultură pe atunci, dar ce ascultam era irezistibil. Irezistibil nu în sensul comercial folosit azi, ci mai degrabă în sens... narcotic. Nu îmi mai amintesc ordinea, dar în fiecare zi din săptămână acel program era dedicat unei categorii muzicale. Din sinapsele mele afectate de timp pot actualiza că lunea era dedicată muzicii clasice, joia rock-ului şi celelalte zile muzicii disco, blues-jazz-ului şi... încă una. În fiecare zi aveam grijă, după sfatul părinţilor, să fie geamurile bine închise, şi să trag draperiile, pentru că "poate asculta cineva la geam şi ne bagă la puşcărie". Apoi, după caz şi după dispoziţie, montam lângă radio o veioză care avea un abajur din plexiglass divers colorat dotat cu un motoraş electric ce se învârtea (produs manufacturat drept cadou de la tatăl meu) şi mă simţeam impulsionat să fac diverse mişcări corporale: de dirijor la muzica clasică, de dansator la disco sau rock (din fericire, azi nu mai practic aşa ceva). Pe scurt, eram fericit. Şi azi îmi amintesc cu bucurie de acele momente şi realizez că prea puţin din ce trăiesc acum este la fel de autentic.


Pentru un astfel de motiv mi se pare chiar odios să numeşti acea perioadă "de tristă amintire". Până la urmă era viaţa noastră, a fost o parte din trecerea mea şi a multora de la starea motric-vegetativă la cea de conştiinţă. Pentru alţii a fost probabil altceva: dragostea, maturitatea, achme-ul, atingerea senectuţii etc., dar a fost o parte de viaţă. Chiar şi cei care au suferit direct, fizic şi psihic, de pe urma acelor timpuri au o proiecţie personală ce depăşeşte limitările, făcându-le o condiţie a ridicării spirituale (de ex. Steinhardt în Jurnalul fericirii: "Amintirea închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a regreta."). Cu atât mai mult, noi cei mulţi, care am dus o viaţă "normală" (adică medie, ordinară) nu putem să ne antagonizăm şi să ne scindăm personalitatea din cauza unui eveniment istoric şi politic. Suntem tot noi. Mai degrabă regret prostiile infantile făcute şi lucrurile stricate decât că am învăţat poezii "patriotice" şi că citeam pe litere încă înainte să încep clasa I articole din Scînteia sau poezia de pe prima pagină de abecedar (a doua, că prima era cu Tovarăşul, cu cravata cu potcoave şi cu o ureche albă, cealaltă neagră) cu "să facem din tun tractoare, din atomi lumini izvoare, din rachete nucleare pluguri de arat ogoare".

Asta este îndoiala mea când aud acum exprimarea "perioada de tristă amintire". Numai dacă vrei să te dedublezi, să te separi de cel ce ai fost înainte, îţi vei considera astfel amintirile (desigur, şi dacă nu ai suficientă raţiune să judeci de unul singur şi iei expresiile gata făcute). O astfel de exprimare, din punctul meu de vedere, este periculoasă, pentru că suspendă tot ceea ce poate fi omul ca individ şi reportează memoria în spaţiul ideologic. Nu, oamenii sunt oameni şi viaţa este viaţă, indiferent de context. Cine nu poate asuma asta şi simte că trebuie să se dezică de o parte din trecutul său o face fie dintr-un interes social, fie din sentimentul de vinovăţie. De aceea, mi-e cel mai teamă de cei care folosesc sincer această expresie.

Revin la Radio Europa Liberă. Ei nu sunt de tristă amintire, deşi, istoric, sunt din aceeaşi perioadă. Ei ne-au descoperit o altă lume, una a viitorului închipuit. Poate ne-au dat numai speranţe şi nimic mai mult, dar au fost speranţe cu chip, cu detalii, suficient cât să visăm şi mai mult decât atât. N-au fost singurii, nici eu n-am fost fidel: Vocea Americii, BBC programul în limba română, alte posturi străine pe care, chiar dacă nu înţelegeam limba, îmi plăcea muzica. A fost însă suficient cât vidul imaginaţiei să se umple de un altceva.

Acum sunt sigur că, dacă arhiva RFE/RL va fi accesibilă public (şi, de ce nu, şi Vocea Americii sau BBC), sentimentul retrăit nu va fi cel de "tristă amintire". Unii psihologi ne spun că nu prea ne amintim experienţele negative. Alţii, că idealizăm amintirile legate de un anumit context de viaţă. Ideologii, că şi acele emisiuni erau orientate politic (evident, RFE/RL era finanţat de guvernul american). Eu îmi dau seama că nu vom putea retrăi pe deplin sentimentele de atunci, dar nu pentru că sunt "negative", idealizate sau orientate politic, ci din cauza ireversibilităţii. Mai mult, le putem percepe critic, critic faţă de discursurile lor, critic faţă de amintirile noastre.

Când am călătorit prima dată în acel spaţiu doar imaginat (s-a întâmplat să fie la Paris), mi-am dat seama cât am ratat din cauza comunismului. Dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că am avut un mic vizor, un mic periscop, şi că de unele dintre acele lucruri eram deja conştient. Este absurd să mă întreb ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost... Ştiu însă că sunt ce sunt, urmarea a ce am fost, şi că toate acele frustrări şi limitări îmi oferă acum posibilitatea unui entuziasm mai mare în faţa fiecărui lucru, oricât de mărunt. Aştept să simt acelaşi entuziasm ascultând părţile din programele Europa Liberă pe care, la prima audiţie, nu le înţelegeam.