miercuri, 13 august 2008

De ce (nu) vrem sa ne intoarcem la Lapus

E un tic discursiv al unor intelectuali sa inverseze logica aprecierii si sa spuna despre ceva ca-i prost, dar incredibil de prost, asa incat ceilalti sa nu-i creada si sa-si formeze, paradoxal, un interes crescut si o parere mai buna despre chestiunea discutata. Asa vom proceda si noi in continuare.

Anul asta a fost cel mai prost Lapus. Editiile din anii trecuti au fost si ele, pe rand, cele mai proaste, dar acum am uitat de ce si ne-au ramas in buzunarele creierului doar amintirile placute. Nimic mai dezagreabil.




Asa de prost a fost ca la sfarsit ne-am dorit sa mergem acasa. E adevarat ca imediat dupa ce am plecat ne-a venit in gand sa ne intoarcem inapoi, dar aveam motive serioase sa plecam, dupa ce raul crestea din nou, ploaia nu se mai oprea, iar meteorologii ne amenintau cu diverse culori.


Ce-i imputam mamei natura si mamei fiecaruia ca si cauza a naturii umane pentru cei ce au fost acolo? Iata rechizitoriul:


  • De cand am ajuns am fost putini, asa putini incat a trebuit sa ne intelegem intre noi, iar tentativele schismatice au fost aspru pedepsite de mai-sus-citata mama natura. Vezi cazul celor 3 temerari locuitori ai padurii de pe celalalt mal care, dupa confruntarea auditiva cu fauna zonei au cerut ajutor vecinilor nostri cantatori de Champselysees, optiune de salvare de care au fost lipsiti dupa o ploaie mai puternica si cresterea raului, fiind nevoiti sa indure apelurile de pe celalalt mal si chestionarile privind lipsa de alimente si bautura de care aveau parte in privatia autoimpusa; intr-un final, abandonand orice speranta au trecut dealul si, dupa relatarile unor istorici (ai filosofiei) ar fi ajuns in sfarsit in civilizatie dupa o calatorie cu diverse vehicule primitive

  • Am fost in continuare atat de putini incat bautura si mancarea stateau raspandite prin toata tabara, in fiecare tufa gaseai PET-uri sigilate de bere, in fiecare creanga era cate o conserva sau o supa la plic si toate in tentativele de a epuiza stocurile au castigat acestea din urma. Pana la urma groapa de gunoi a fost udata ritualic cu diverse bauturi ce nu mai incantau nici un spirit.

  • Vremea neprielnica ne-a obligat sa citim, sa vorbim despre carti, filme, autori, aventuri eroice, aventuri jenante, persoane pe care le cunoastem, persoane pe care nu le cunoastem, locuri in care am fost, locuri in care n-am fost dar am vrea, locuri in care n-am fost si n-am vrea, detalii personale reale, detalii personale fictive (30 de oameni pot vorbi multe 2 saptamani), sa jucam mima pana cand rasare soarele, sa cantam cantece pe care le stim si nu mai vrem sa le auzim, cantece pe care nu le stim sau sa cantam fara sa stim, sa facem mancare in cantitati mari si oale intregi de cappucino, sa ne schimbam hainele intre noi nu din joc ci pentru ca putine mai erau uscate, sa facem fotografii la tot ce misca si nu misca si, bineinteles, sa spunem mai multe bancuri decat ar incapea pe un site de specialitate.

  • S-au tinut cele mai putine conferinte. Una a fost prea scurta sa apuci sa participi, cealalta a fost prea larga sa-ti mai dai seama ca-i conferinta.

  • Am cazut. Am cazut in rau cand ne-am ridicat de la foc si ne-am umplut de noroi, am cazut pe spate la foc, sau mai jos de foc intre tufe, am cazut in rau trecand raul, am cazut in sant incercand sa ne intoarcem de la pensiune pe drumul gresit, am cazut dansand, am cazut incercand sa aducem lemne, am cazut fara sa ne mai aducem aminte cum.

  • Am baut tot ce s-a putut si cu cine s-a putut, am inventat dansuri noi la Pensiunea Cheile Lapusului (da, are si site!) alaturi de Nelu care deja si-a facut obicei sa fie acolo exact cand suntem si noi, am baut la foc, ne-am dus unii pe altii la culcare, am ras de tot ce se poate rade si de ce nu se poate, am asteptat linistiti seara ca sa se adune lumea la foc sa putem sta, bea, canta, povesti, mima, rade, pleca, reveni, cadea, dormi.

  • Am fost martorii fortei omului de a supune natura. Salbaticia zonei e dizlocata incet dar sigur din toate partile: de la nevinovatii copii care si-au picat Bac-ul si vin sa asculte manele in padure si romanii comuni alungati din statiunile clasei muncitoare veniti cu zeci de masini la iarbaverde la satenii care vin cu vitele ca niste prieteni buni printre noi, la excavatorul si bascula care au carat aproape o treime din insula, la trasportoarele forestiere care au coborat pe drumul facut de excavatoare sa ia lemne din zone pana acum inaccesibile omului, la autoritatile locului care au decis sa cheltuie aprox. 1.600.000 euro ca sa zguduie drumurile locale cu un compactor-vibrator dupa ce au aruncat un strat superficial de pietris pe ele si acum mai aflu ca au decis sa faca si un pod in aval, in locuri prin care anii trecuti nu vedeai picior de om zile intregi. Si chiar daca in povestea cu excavatorul ne-am putut implica, vremurile nu ne mai permit sa speram ca vom mai gasi acelasi Lapus peste ani

  • ... si asa mai departe (ca daca am spune tot n-am mai avea ce uita pana la anul, dar oferim tot timpul cuvantul.)

Prin urmare, ca sa fim siguri ca nu mai e ceva de trecut in acest rechizitoriu care nu nu s-a intamplat inca, mergem inapoi in ultimul weekend din august cu gandul ca vremea mai linistita, padurea cu fructe, soarele de vara tarzie si un numar mai restrans de participanti ne vor cauza noi experiente ex-memoriale.