Mihai Maga

Ceata de feciori

2010-11-28T15:50:00.003+02:00

În perioada feudală, satele de români liberi erau comunităţi autonome. Deciziile şi judecăţile obşteşti, organizarea activităţilor comune şi paza satului erau făcute de o instituţie complexă numită de obicei „sfatul satului”. Acesta avea trei subdiviziuni, fiecare cu atribuţii distincte: ceata bătrânilor, ceata oamenilor zdraveni şi ceata de feciori. Dintre acestea, ceata de feciori avea ca îndatoriri paza satului, comunicarea veştilor şi organizarea ceremoniilor festive de peste an.

Feciorii erau primiţi în ceată „când le venea sorocul”, iar intrarea în ceată se făcea înainte de sărbătorile de iarnă, când aveau loc şezători în care comunitatea se organiza. Ei ieşeau din ceată fie când se însurau, fie când comiteau o infracţiune gravă împotriva ordinii din sat.

Prima între cete era ceata bătrânilor. Ea lua hotărâri pentru tot satul şi judeca litigiile, iar pedepsele ei puteau merge de la pedepse materiale până la pedepse corporale sau, în cazuri extreme şi rare, pedepse capitale. A doua în ordinea judecăţii era ceata de feciori. Ea dădea sentinţe materiale şi corporale foarte rar, şi numai cu aprobarea cetei bătrânilor, sentinţele ei având mai degrabă un caracter etic şi moral. Existau de obicei trei forme de judecată, una la hotarul satului şi două scaune de judecată, unul în vatra satului, altul în tinda bisericii. La hotar se adunau sub un pom şi luau împreună decizia, numită de aceea „hotărâre”. La judecăţile din vatra satului participau şi consătenii. Judecăţile bătrânilor se desfăşurau în tinda sau pridvorul bisericii, doar în prezenţa bătrânilor, nu şi a cetei de feciori. Ambele forme de judecată erau anunţate la ieşirea din biserică de către preot. În ambele cazuri, cetaşii se „rânduiau în scaun” după vârstă şi după rang, în ordine descrescătoare, după care prestau jurământul că vor judeca cu dreptate. Judecăţile se puteau desfăşura şi în lipsa acuzatului.

Pe lângă rolul juridic şi cel de asociaţie a tinerilor, ceata de feciori avea şi un rol militar. Astăzi mai putem observa acest lucru din disciplina cerută membrilor. Însă în perioada medievală sudul Transilvaniei era o zonă de graniţă, iar locuitorii, români liberi, erau soldaţi şi chiar militari de carieră în trupele Voievodatului Valah, iar mai apoi în Regatul Maghiar, Principatul Transilvaniei şi Imperiul Austro-ungar. Documentele epocii atestă participarea lor în numeroase lupte cu turcii, dar şi în conflictele cu boierii din Ţara Românească. Pe timp de pace, ceata de feciori avea scopul de a-i iniţia şi a-i antrena pe tineri în arta militară. Trebuie să înţelegem de aici că componenţa exclusiv masculină nu se datorează vreunei prejudecăţi sexiste, ci scopului în sine. Fetele au şi ele o funcţie în ceată, dar mai redusă. Din cele două meniri ale cetei, pregătirea pentru viaţă şi pregătirea pentru război, a doua este exclusiv masculină.

Denumirile funcţiilor din ceată dezvăluie şi ele o origine medievală, dacă nu chiar mai veche. Fiecare ceată avea un vătaf, funcţie ce desemna conducerea prin delegare (ex: „vătaf de plai” era căpitan de poliţie de frontieră, „vătaf de plasă” era funcţionarul însărcinat cu conducerea unei plase, unitate teritorială). După el, toţi ceilalţi cetaşi sunt fie „jupâni”, fie „domni”. Funcţia de jupân este veche în spaţiul est-european şi desemnează un administrator, un funcţionar numit de o autoritate. Domn, sau boier, este cel care pe linie ereditară moşteneşte acest drept. În sudul Transilvaniei, românii liberi se bucurau de privilegii specifice recunoscute de autorităţi. Astfel, încă din secolele XIV-XV avem documente care atestă titluri nobiliare de boieri. Sub autorităţile maghiare, titlul de boier era asimilat celui de baron (latină: baro/boero, maghiară: báró), iar cel de jupân celui de conte (latină: comes, maghiară: gróf).

În secolul al XIX-lea ceata de feciori îşi pierde parţial rolul juridic şi militar în sat, odată cu implicarea mai bine structurată a autorităţilor statului, dar îşi păstrează rolul simbolic. Activitatea de bază a cetei de feciori se restrânge la organizarea evenimentelor festive de peste an. Tot în această perioadă apar şi funcţiile specifice, de crâşmar, aşuşor, colcer etc. pentru că ele corespund îndatoririlor cetei. Faptul că toţi cetaşii sunt organizaţi uneori pe aceste funcţii (cu subierarhii: mare, mijlociu, mic) denotă că ceata modernă se organizează exclusiv către acest scop.

(Citiţi mai mult despre Ceata de feciori din Mărgineni pe www.margineni.ro)

Perioada de trista amintire

2010-03-20T22:55:00.008+02:00

Este profund lăudabilă intenţia de a face publică arhiva postului de radio Europa Liberă, şi este lăudabilă nu pentru trecut, ci pentru viitor. Trecutul... a fost. În viitor... suntem acum. Oricâte gânduri şi discursuri s-ar fi format în acei ani, toate aveau câteva puncte comune, iar aceste puncte comune aveau un singur orizont temporal: viitorul. Ce gândeau ei, realizatorii, şi ce gândeam noi, ascultătorii atunci ne pare acum uşor utopic (ceea ce ar trebui să ne dea o măsură despre cum gândim). Fie că aşteptam o miraculoasă şi totală schimbare (optimiştii), fie că ne pregăteam pentru o nesfârşită viaţă subversivă (pesimiştii), probabil că am fost, fiecare în speranţele sau temerile noastre, dezamăgiţi.

Însă o expresie m-a frapat în unele comentarii elogioase la adresa RFE/RL şi i-am înţeles mai bine sensul: "perioada de tristă amintire". Nu pot spune asta decât cei ce se simt vinovaţi, într-un fel sau altul, de ce s-a întâmplat atunci.

Îmi amintesc de anii când mergeam la şcoală după-masa. Deşi primisem avertismente din partea familiei, marcasem cu ojă roşie frecvenţa Radio România Liberă pe radioul cu lămpi primit cadou de la bunicul (care mai funcţionează şi astăzi). În fiecare dimineaţă, după trezire (6:30) şi plecarea părinţilor la serviciu (6:45), comutam radio-ul pe unde scurte (era un model din acelea cu o claviatură impozantă, imitaţie sintetică de fildeş, pentru comutarea benzilor) şi repoziţionam cursorul pe linia cu ojă. Uneori nu puteam asculta nimic din cauza bruiajului (identificabil prin pasaje ritmic oscilante de zgomot). După ştiri, pe care nu le înţelegeam întotdeauna, că aveam doar 10-12 ani, urma un program de muzică, în jurul orei 9. Nu aveam cultură pe atunci, dar ce ascultam era irezistibil. Irezistibil nu în sensul comercial folosit azi, ci mai degrabă în sens... narcotic. Nu îmi mai amintesc ordinea, dar în fiecare zi din săptămână acel program era dedicat unei categorii muzicale. Din sinapsele mele afectate de timp pot actualiza că lunea era dedicată muzicii clasice, joia rock-ului şi celelalte zile muzicii disco, blues-jazz-ului şi... încă una. În fiecare zi aveam grijă, după sfatul părinţilor, să fie geamurile bine închise, şi să trag draperiile, pentru că "poate asculta cineva la geam şi ne bagă la puşcărie". Apoi, după caz şi după dispoziţie, montam lângă radio o veioză care avea un abajur din plexiglass divers colorat dotat cu un motoraş electric ce se învârtea (produs manufacturat drept cadou de la tatăl meu) şi mă simţeam impulsionat să fac diverse mişcări corporale: de dirijor la muzica clasică, de dansator la disco sau rock (din fericire, azi nu mai practic aşa ceva). Pe scurt, eram fericit. Şi azi îmi amintesc cu bucurie de acele momente şi realizez că prea puţin din ce trăiesc acum este la fel de autentic.

Pentru un astfel de motiv mi se pare chiar odios să numeşti acea perioadă "de tristă amintire". Până la urmă era viaţa noastră, a fost o parte din trecerea mea şi a multora de la starea motric-vegetativă la cea de conştiinţă. Pentru alţii a fost probabil altceva: dragostea, maturitatea, achme-ul, atingerea senectuţii etc., dar a fost o parte de viaţă. Chiar şi cei care au suferit direct, fizic şi psihic, de pe urma acelor timpuri au o proiecţie personală ce depăşeşte limitările, făcându-le o condiţie a ridicării spirituale (de ex. Steinhardt în Jurnalul fericirii: "Amintirea închisorii s-a dus. Mai că-mi vine a regreta."). Cu atât mai mult, noi cei mulţi, care am dus o viaţă "normală" (adică medie, ordinară) nu putem să ne antagonizăm şi să ne scindăm personalitatea din cauza unui eveniment istoric şi politic. Suntem tot noi. Mai degrabă regret prostiile infantile făcute şi lucrurile stricate decât că am învăţat poezii "patriotice" şi că citeam pe litere încă înainte să încep clasa I articole din Scînteia sau poezia de pe prima pagină de abecedar (a doua, că prima era cu Tovarăşul, cu cravata cu potcoave şi cu o ureche albă, cealaltă neagră) cu "să facem din tun tractoare, din atomi lumini izvoare, din rachete nucleare pluguri de arat ogoare".

Asta este îndoiala mea când aud acum exprimarea "perioada de tristă amintire". Numai dacă vrei să te dedublezi, să te separi de cel ce ai fost înainte, îţi vei considera astfel amintirile (desigur, şi dacă nu ai suficientă raţiune să judeci de unul singur şi iei expresiile gata făcute). O astfel de exprimare, din punctul meu de vedere, este periculoasă, pentru că suspendă tot ceea ce poate fi omul ca individ şi reportează memoria în spaţiul ideologic. Nu, oamenii sunt oameni şi viaţa este viaţă, indiferent de context. Cine nu poate asuma asta şi simte că trebuie să se dezică de o parte din trecutul său o face fie dintr-un interes social, fie din sentimentul de vinovăţie. De aceea, mi-e cel mai teamă de cei care folosesc sincer această expresie.

Revin la Radio Europa Liberă. Ei nu sunt de tristă amintire, deşi, istoric, sunt din aceeaşi perioadă. Ei ne-au descoperit o altă lume, una a viitorului închipuit. Poate ne-au dat numai speranţe şi nimic mai mult, dar au fost speranţe cu chip, cu detalii, suficient cât să visăm şi mai mult decât atât. N-au fost singurii, nici eu n-am fost fidel: Vocea Americii, BBC programul în limba română, alte posturi străine pe care, chiar dacă nu înţelegeam limba, îmi plăcea muzica. A fost însă suficient cât vidul imaginaţiei să se umple de un altceva.

Acum sunt sigur că, dacă arhiva RFE/RL va fi accesibilă public (şi, de ce nu, şi Vocea Americii sau BBC), sentimentul retrăit nu va fi cel de "tristă amintire". Unii psihologi ne spun că nu prea ne amintim experienţele negative. Alţii, că idealizăm amintirile legate de un anumit context de viaţă. Ideologii, că şi acele emisiuni erau orientate politic (evident, RFE/RL era finanţat de guvernul american). Eu îmi dau seama că nu vom putea retrăi pe deplin sentimentele de atunci, dar nu pentru că sunt "negative", idealizate sau orientate politic, ci din cauza ireversibilităţii. Mai mult, le putem percepe critic, critic faţă de discursurile lor, critic faţă de amintirile noastre.

Când am călătorit prima dată în acel spaţiu doar imaginat (s-a întâmplat să fie la Paris), mi-am dat seama cât am ratat din cauza comunismului. Dar, în acelaşi timp, mi-am dat seama că am avut un mic vizor, un mic periscop, şi că de unele dintre acele lucruri eram deja conştient. Este absurd să mă întreb ce-ar fi fost dacă n-ar fi fost... Ştiu însă că sunt ce sunt, urmarea a ce am fost, şi că toate acele frustrări şi limitări îmi oferă acum posibilitatea unui entuziasm mai mare în faţa fiecărui lucru, oricât de mărunt. Aştept să simt acelaşi entuziasm ascultând părţile din programele Europa Liberă pe care, la prima audiţie, nu le înţelegeam.

Texte terapeutice

2010-02-15T23:50:00.001+02:00

Viaţa nu e un joc. Nu există mai multe level-uri, nu există bonus-uri, nu are undo. Ai o singură viaţă. A o compara cu altceva înseamnă a nu o înţelege. Dar tocmai asta e partea interesantă: a nu o vedea altfel, simbolic, înseamnă a nu o înţelege deloc, a-i accepta insuportabila lipsă de sens. Până la urmă, a-i rata sensul şi a nu i-l accepta e acelaşi lucru: o chestionare inutilă, trăită sentimental, o tentativă de apropriere a ceva mai mare decât toate capacităţile tale de posesie.

Sec şi fără rost. Nihilisme ordinare.

Evident că fiecare are nevoie să-şi înţeleagă "povestea" vieţii, să cuprindă totul într-un sens analog, să reducă faptele şi lucrurile la câteva forme care, aranjate convenabil, ne vor spune ce trebuie să facem în viitor. Şi toate astea pentru realizarea confortului psihic şi a senzaţiei de control. Nu e la fel pentru fiecare persoană, dar asta e baza de la care pornim când povestim despre viaţă.

Aşa ajungem la terapie (intensivă). Sunt una dintre persoanele cărora li se mărturisesc diverse lucruri, care au deseori pe umăr fire de păr străin de la capete care au vrut să se apropie, să "povestească", să-şi "deschidă sufletul", şi nu doar fire de păr, uneori şi lacrimi (da, e doar sare, iese la spălat, mai grav e când sunt şi secreţii nazale). De ce cred ca ajung în situaţii dintr-astea? Pentru că sunt disponibil. Asumând într-o anumită parte nihilismele ordinare de mai sus, am şi timp, şi mobilitate de gândire pentru a înţelege pe fiecare în parte. În plus, eu nu prea am nimic de spus, pentru că "fără sensul" mai mare nu are părţi, "fără sensuri" mai mici, pe care să le poţi povesti. Dacă povestesc ceva despre mine, e de dragul conversaţiei şi o fac selectiv, urmărind ceva (rareori profituri practice, mai des sporirea plăcerii discuţiei). Asta nu înseamnă că sunt insensibil, dimpotrivă, în ambele sensuri originare ale sensibilului, de permeabilitate la sens şi la senzaţie, sunt afectabil şi reflectoriu. "Terapeutica" este, desigur, improprie, cât timp, în sens tare, ea înseamnă stăpânirea unei ştiinţe universale bazată pe o cazuistică completă. Însă, dat fiind că nu accept faptul că viaţa are o formă optimă, nişte pattern-uri "normale" (ca în psihologiile reducţioniste), pentru că nu are un sens determinabil, îmi permit să îmi confortez prietenii cu un set de instrumente şi proceduri care le renovează povestea, la fel cum restauratorii înfrumuseţează pictura vreunui sfânt pe care nu l-a văzut nimeni în realitate, dar care tot reuşeşte să genereze sentimente puternice când este privit.

De ce ajung unii oameni să se confeseze altora despre problemele lor, să caute "un sprijin" sau "o consolare" la cineva care ştie mai puţin decât ei despre ei înşişi? Pentru că cred în poveşti. Nu luaţi afirmaţia ad litteram, ca o naivitate, ci tocmai ca locul în care "sensul vieţii" încape, poate fi cuprins. Limita vieţii nu este încheierea sau concluzia acestei poveşti, ci întreruperea ei bruscă şi, în sens propriu, ştergerea ei. Preluarea de către o altă persoană a unei poveşti de viaţă este, în mare parte, un act deformator, pentru că nu este preluată aşa cum e, ci este integrată într-o altă poveste. Warning: 1 life left! Orice ar însemna a trăi, nu putem trăi mai multe vieţi, nici măcar la nivelul imaginaţiei. Prin urmare, "restaurarea" poveştii unui prieten nu se poate baza pe înţelegerea ei (pentru că asta ar însemna retrăirea fundamentelor ei). Discuţiile, plânsul pe umăr (cu tot ce include: fire de păr, secreţii nazale etc.) nu sunt decât petice provizorii aplicate unei ţesături care nu se lasă ţesută aşa cum e modelul.

Până la urmă nu contează într-un sens absolut dacă crezi într-o poveste mai simplă sau mai complicată, într-una mai lirică sau mai epică, într-una mai naivă sau mai raţionalizată. Contează că ai o poveste, la fel cum poţi să ai un animal de casă, un prieten imaginar, o plantă de apartament sau o echipă de fotbal favorită. Chiar dacă nu ai, tot eşti în viaţă. Dar dacă ai, se mai poate strica, sau îmbolnăvi, şi atunci te vezi nevoit să ceri cuiva ajutorul în a o repara, sau vindeca. Aşa ajung unii să plângă pe umăr (mai mult sau mai puţin simbolic) altora. Şi aşa se şi poate rezolva situaţia: luând povestea ca poveste (cu formele proprii acestui tip de discurs) şi inserând în ea doar cât este suficient şi acceptabil pentru a depăşi o situaţie dată. Nu are rost să remarci că povestea în sine este prost construită, nu există aşa ceva. Dacă nu-ţi sună ţie bine, înseamnă că nu i-ai înţeles contextul. Nici măcar expresia "a-şi reface viaţa" nu are sens. Reminder: 1 life, 1 level, no undo!

Trebuie tratat aici însă şi despre o situaţie mai gravă: cea în care povestea devine mitologie personală, adică un discurs în sine, privit ca pertinent şi obiectiv, şi care se constituie în cauza principală a deciziilor şi acţiunilor ulterioare, indiferent de context. Psihologii ar spune că asta e o afecţiune psihică, dar ei sunt în stare să spună că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură anormal psihic, şi să susţină în continuare termenul de "normalitate". În consecinţă, vom lua situaţia tot din perspectiva celor de mai sus. Diferenţa este că miza e mai mare: ca orice mit, nu e fix, e alterabil, dar alterarea lui are consecinţe puternice. De aceea, dacă situaţia indezirabilă în care celălalt a venit la tine este explicată prin mitologia personală (reperabilă ca atare), atunci se cere să se "intervină chirurgical" asupra acelui element fundamental la care nu ajungi decât foarte greu. Merge şi o predică ca cea de aici despre înlăturarea totală a oricărui construct simbolic sau discursiv în explicarea sensului propriei vieţi (sens luat ca şi coerenţă discursivă sau simbolică şi nu ca finalitate). Dar e mai uşor să mai adaugi câteva elemente, câteva simboluri care să pară că unesc contradicţiile mitice şi gata, pe moment situaţia e rezolvată. E mai grav însă să-ţi dai seama că o astfel de persoană poate fi manipulată prin propria mitologie şi onest ar fi să-l faci să conştientizeze asta.

În fine, cine vrea cu sens, serveşte cu sens şi cu poveşti, cine nu, o digeră ca atare (viaţa). Odată am avut un prieten (nu e o mărturisire a vreunei afectări, nici un mit personal al meu, e doar o altă "limbă" de circulaţie, cea analogică). Era genul de prieten care îţi povesteşte mai mult decât ai răbdare să asculţi, dar, ascultându-l, intrai în contextul poveştii sale. Într-o după-masă ne-am despărţit după o altă tură de poveşti, în faţa blocului lui. A doua zi a dat o maşină peste el, într-o intersecţie şi a dat cu capul de asfalt într-un act final. Aşa s-au încheiat şi mărturisirile: prin dispariţia povestitorului. Eu nu-mi mai aduc aminte tot ce povestea el, doar că era un imaginar eroic plin de speranţă şi de încredere în sine. Dar, la urma urmei, puţin contează, pentru că nimic nu rămâne ca atare. I-au găsit părinţii prin camera tot felul de lucruri de care nu ştiau, şi încercau pe baza lor să-i reconstituie povestea. Gest inutil în intenţia lui, aş zice, dar necesar pentru propria lor poveste. Puţin conta ce ştiam eu despre el de fapt, părinţii deja aveau explicaţii mai bune. Pe care, desigur, am încercat să le solidific în coerenţa lor, asigurând astfel o oarecare consolare.

Închei prin a spune că actul povestirii (sau al "plânsului pe umăr") e departe de a fi o terapie. E însă o deschidere umană inegalabilă, o întâlnire decentă cu intimitatea şi încrederea celuilalt, o depăşire a precarităţii vieţii.

Fumez şi îmi face rău

2009-03-01T03:16:00.006+02:00

Fumez şi îmi face rău. Fumatul este ireversibil şi îţi murdăreşte viaţa cu gustul fetid resimţit în fiecare dimineaţă, cu urmele de scrum de pe birou, cu mirosul de local public imprimat propriei locuinţe. Amintirile mele din trecutul mai fraged par de o mie de ori mai frumoase, mai luminoase, mai "aerisite". Dorul de aer curat sucombă brusc când s-a terminat pachetul, când clipa se lungeşte şi cere să fie umplută cu... fum. Dacă pot face din mine două persoane şi să mă privesc pe mine cel fumător cu ochii eului dinaintea erei fumatului, mă şochează gustul groaznic şi respiraţia încărcată încă de la primul fum. Dar acest insuportabil interior face ca greu-suportabilul exterior să treacă în plan secundar şi întrebări ca "cum să mai implementez şi cerinţa asta?", "când am eu timp să scriu articolul ăsta?", "ce să mai fac să-mi iasă nişte bani în plus?" se suspendă ca nişte rufe lăsate să se usuce până se găseşte un răspuns la imediatul stringent: "unde să scrumez?", "unde-i bricheta?", "câte ţigări mai sunt în pachet?"...

De fapt, nu fumatul este principiul crizei, ci el stă doar ca o decoraţiune aleasă deasupra ei. Asociem involuntar imaginea cuiva care fumează cu acutizarea unei situaţii: stress, plictiseală, supărare, indecizie. Un simptom al unei stări care cere o invazie interiorizată a eului care nici n-ar vrea să se dea de tot exteriorului, nici să se lase aşa cum este. Un mic sadism cronic. Dincolo de el stă o nevoie, şi nu nevoia de fumat, căci până la urmă oricine s-ar putea apuca de aşa ceva, dar nu toţi o fac, nu toţi încep din primul moment când ar putea-o face şi, mai mult decât toate astea, unii chiar se lasă de fumat.

Simplul fapt că putem face asta nu-i destul. Simplul fapt că ne aflăm într-o dispoziţie în care am putea face asta nu-i destul. Sunt lucruri mult mai strâns legate de noi pe care le putem stăpâni. Spre exemplu, unul dintre cele mai naturale: suntem fiinţe care ne deosebim prin gen şi această deosebire vine tocmai din principiul ei de anulare, consumarea deosebirii cu un partener (ştiu, la acasta definiţie aproape că îl concurez pe Kant din Metafizica moravurilor). Dar, chiar dacă Freud crede altfel, nu ne trăim toţi întreaga viaţă pentru a ne consuma instinctele sexuale. Are ea iubirea infinit de multe forme, dar orice psiholog îţi poate spune că are o durată bine determinată. Pe lângă asta, e foarte bine să se întâmple, dar să se întâmple pentru că toată fiinţa unui om doreşte asta. Atunci când doar acea parte a corpului o vrea, sau când o dispoziţie interioară e asociată cu această dorinţă, sensul ei se pierde în egoism. Iar persistenţa acestei practici se numeşte viciu.

Aici vroiam să ajung. Consumul unui viciu produce, după cum se ştie (încă Arisotel şi mulţi după el se chinuie chiar să găsească o scăpare), tot viciu. Şi observăm cu uşurinţă că orice om e predispus viciului, dar nu toţi au parte de el în mod egal. Ba mai mult, unii geneticieni sunt de părere că stă în gene. Dar de unde să ştim noi care e limita noastră de viciu, în număr şi intensitate, dacă nu avem experienţa lor? Iar apoi, mai contează părerea noastră critică dacă deja am declanşat progresia?

Ce este comun aproape tuturor viciilor e că ele produc o alterare a propriei persoane dintr-o dorinţă care e resimţită ca o completare a propriei fiinţe, o satisfacere a unor cerinţe existenţiale pe care propria noastră individualitate ni le pune în faţă cu titlul de "TO DO". Opinia noastră critică va opune unor situaţii generice de felul acesta o interdicţie. Dar faţă de noi înşine interdicţiile nu funcţionează aşa bine. Aşa că nu ne rămâne decât să ne luptăm cu propriile noastre vicii şi interese, iar primul pas al luptei e conştientizarea.

Următorul pas nu îl ştiu încă, îmi aprind o ţigară...

... encore une fois

2008-08-22T00:35:00.006+03:00

Sfarsit de august. Paris, France. Ploua. Tigari de foi, branza St. Marcellin, vin d'Alsace.

Munca toata ziua, trenuri ROR, avioane, francezi de toate culorile. Cam asta mi se intampla zilele astea. Timpul e suficient de scurt sa nu ma plictisesc, suficient de lung sa nu ma grabesc. Nu sunt un turist dar ma comport ca unul. Nu sunt nici informatician 100%, nici n-am venit aici ca filosof, insa printre toate astea apuc sa iau topping-ul de pe tot ce apare. Abstractizand situatia, nu pot spune decat: superficial. Si totusi, suprafata e limita. Intre a trai la limita suprafetei si a trai la limita profunzimii exista, pana la urma, o echivalenta. Sa ma las miscat de lucruri cu adevarat semnificative in acelasi timp cu lucruri instant atractive e un exercitiu de receptivitate maxima. Nu refuz nimic, pentru ca spiritul meu critic nu functioneaza la nivelul refuzului experientei, ci la nivelul asocierii sensului. Am orgoliul sa cred ca nu ma uit la Notre Dame cum se uita un turist american, dar nu vreau sa-mi refuz sa reconstitui si placerea pe care o simte el. In acelasi timp, imi vin in minte pagini de carti, Charlemagne, la Revolution, evul mediu, Parisul interbelic, imperiul roman, toate amestecate in straturi cu protuberante accesibile. Acesta nu e orasul meu, dar in acelasi timp ma simt in largul meu in el. Etre à l'aise (nota de subsol la cuvantul cool pe o reclama in metrou) e probabil un nume pentru asta. Si, intr-adevar, trebuie prima data sa traducem in propriul limbaj tot fluxul senzorial ca sa-l facem al nostru, sau sa devenim noi o parte din mediu. Asa ajung sa gandesc in franceza, desi nu stiu prea multa, pentru ca unele lucruri sunt neechivalabile. Ma rusinez de camera foto si de ghiozdanul care se tin de mine si imi pun stampila 'turist', pentru ca incerc sa intru sub pielea subtire a unei urbanitati exemplare.

N-am planuri, n-am vise. Vreau doar sa patrund candva stiinta adevarata a explorarii Parisului.

Dunarea la Budapesta. Nu-i albastra.

Place de la Sorbonne. Cum poti face nou ceva vechi.

UBB-ul lor e ceva mai mare, se numeste Sorbonne si nu scrie ca-i multicultural (nici n-are afise la intrare in limbile tuturor studentilor)

Tragica si innorata, Notre Dame.

Individ care se baga in fata si strica poza.

Parisul e magic. Aici, unul din cei care furnizeaza magia :)

Cartier multicolor, multicultural, multisexual

... mai urmeaza si altele.

De ce (nu) vrem sa ne intoarcem la Lapus

2008-08-13T02:27:00.007+03:00

E un tic discursiv al unor intelectuali sa inverseze logica aprecierii si sa spuna despre ceva ca-i prost, dar incredibil de prost, asa incat ceilalti sa nu-i creada si sa-si formeze, paradoxal, un interes crescut si o parere mai buna despre chestiunea discutata. Asa vom proceda si noi in continuare.

Anul asta a fost cel mai prost Lapus. Editiile din anii trecuti au fost si ele, pe rand, cele mai proaste, dar acum am uitat de ce si ne-au ramas in buzunarele creierului doar amintirile placute. Nimic mai dezagreabil.

Asa de prost a fost ca la sfarsit ne-am dorit sa mergem acasa. E adevarat ca imediat dupa ce am plecat ne-a venit in gand sa ne intoarcem inapoi, dar aveam motive serioase sa plecam, dupa ce raul crestea din nou, ploaia nu se mai oprea, iar meteorologii ne amenintau cu diverse culori.

Ce-i imputam mamei natura si mamei fiecaruia ca si cauza a naturii umane pentru cei ce au fost acolo? Iata rechizitoriul:

De cand am ajuns am fost putini, asa putini incat a trebuit sa ne intelegem intre noi, iar tentativele schismatice au fost aspru pedepsite de mai-sus-citata mama natura. Vezi cazul celor 3 temerari locuitori ai padurii de pe celalalt mal care, dupa confruntarea auditiva cu fauna zonei au cerut ajutor vecinilor nostri cantatori de Champselysees, optiune de salvare de care au fost lipsiti dupa o ploaie mai puternica si cresterea raului, fiind nevoiti sa indure apelurile de pe celalalt mal si chestionarile privind lipsa de alimente si bautura de care aveau parte in privatia autoimpusa; intr-un final, abandonand orice speranta au trecut dealul si, dupa relatarile unor istorici (ai filosofiei) ar fi ajuns in sfarsit in civilizatie dupa o calatorie cu diverse vehicule primitive

Am fost in continuare atat de putini incat bautura si mancarea stateau raspandite prin toata tabara, in fiecare tufa gaseai PET-uri sigilate de bere, in fiecare creanga era cate o conserva sau o supa la plic si toate in tentativele de a epuiza stocurile au castigat acestea din urma. Pana la urma groapa de gunoi a fost udata ritualic cu diverse bauturi ce nu mai incantau nici un spirit.

Vremea neprielnica ne-a obligat sa citim, sa vorbim despre carti, filme, autori, aventuri eroice, aventuri jenante, persoane pe care le cunoastem, persoane pe care nu le cunoastem, locuri in care am fost, locuri in care n-am fost dar am vrea, locuri in care n-am fost si n-am vrea, detalii personale reale, detalii personale fictive (30 de oameni pot vorbi multe 2 saptamani), sa jucam mima pana cand rasare soarele, sa cantam cantece pe care le stim si nu mai vrem sa le auzim, cantece pe care nu le stim sau sa cantam fara sa stim, sa facem mancare in cantitati mari si oale intregi de cappucino, sa ne schimbam hainele intre noi nu din joc ci pentru ca putine mai erau uscate, sa facem fotografii la tot ce misca si nu misca si, bineinteles, sa spunem mai multe bancuri decat ar incapea pe un site de specialitate.

S-au tinut cele mai putine conferinte. Una a fost prea scurta sa apuci sa participi, cealalta a fost prea larga sa-ti mai dai seama ca-i conferinta.

Am cazut. Am cazut in rau cand ne-am ridicat de la foc si ne-am umplut de noroi, am cazut pe spate la foc, sau mai jos de foc intre tufe, am cazut in rau trecand raul, am cazut in sant incercand sa ne intoarcem de la pensiune pe drumul gresit, am cazut dansand, am cazut incercand sa aducem lemne, am cazut fara sa ne mai aducem aminte cum.

Am baut tot ce s-a putut si cu cine s-a putut, am inventat dansuri noi la Pensiunea Cheile Lapusului (da, are si site!) alaturi de Nelu care deja si-a facut obicei sa fie acolo exact cand suntem si noi, am baut la foc, ne-am dus unii pe altii la culcare, am ras de tot ce se poate rade si de ce nu se poate, am asteptat linistiti seara ca sa se adune lumea la foc sa putem sta, bea, canta, povesti, mima, rade, pleca, reveni, cadea, dormi.

Am fost martorii fortei omului de a supune natura. Salbaticia zonei e dizlocata incet dar sigur din toate partile: de la nevinovatii copii care si-au picat Bac-ul si vin sa asculte manele in padure si romanii comuni alungati din statiunile clasei muncitoare veniti cu zeci de masini la iarbaverde la satenii care vin cu vitele ca niste prieteni buni printre noi, la excavatorul si bascula care au carat aproape o treime din insula, la trasportoarele forestiere care au coborat pe drumul facut de excavatoare sa ia lemne din zone pana acum inaccesibile omului, la autoritatile locului care au decis sa cheltuie aprox. 1.600.000 euro ca sa zguduie drumurile locale cu un compactor-vibrator dupa ce au aruncat un strat superficial de pietris pe ele si acum mai aflu ca au decis sa faca si un pod in aval, in locuri prin care anii trecuti nu vedeai picior de om zile intregi. Si chiar daca in povestea cu excavatorul ne-am putut implica, vremurile nu ne mai permit sa speram ca vom mai gasi acelasi Lapus peste ani

... si asa mai departe (ca daca am spune tot n-am mai avea ce uita pana la anul, dar oferim tot timpul cuvantul.)

Prin urmare, ca sa fim siguri ca nu mai e ceva de trecut in acest rechizitoriu care nu nu s-a intamplat inca, mergem inapoi in ultimul weekend din august cu gandul ca vremea mai linistita, padurea cu fructe, soarele de vara tarzie si un numar mai restrans de participanti ne vor cauza noi experiente ex-memoriale.

Încă un Lăpuş

2008-08-01T11:14:00.005+03:00

SENSATIONAL NEWS Lapus 2008 se intoarce!

Pana sa mai scriu si eu ce-mi amintesc de la Lapus din anul asta s-au scurtcircuitat niste porniri interne ale mele cu vorbele altora asa ca am pus mana pe telefon sa consult autoritatile si acestea au acceptat ultimul weekend din august ca data celei de-a doua descalecari anuale in rezervatia neprezervata Cheile Lapusului. Chestii noi despre chestia asta pe site-ul oficial hiphi.ubbcluj.ro/fam/lapus/2008/2

Provocat de miticul Oedip la acest subiect, voi vorbi despre pluralitate. Dar mai încolo...

VA URMA

De ce oamenii citiţi îi văd altfel pe ceilalţi

2008-08-01T08:33:00.008+03:00

Un paralogism despre cultură, estetică, manele, cărţi, muzică clasică, oameni deştepţi şi aşteptări.

Mă întrebam la duş care-i diferenţa între oamenii citiţi şi cei ce se formează într-un mediu al vieţii trăite direct. De ce unora le place un anumit gen de filme care nu spune nimic celorlalţi? Răspunsul care ar avea sens în contextul ăsta ar fi: cultura generează aşteptări.

De ce manelele (da, nu vă jenaţi, se aud peste tot, sunt sigur că fiecare ţine minte măcar un vers sau un titlu, sau un nume de vedetă cu corp de taximetrist obez şi voce de soprană răcită) nu sunt acceptate de categoria celor care au un contact direct şi frecvent cu cultura? Poate o fi şi în ele ceva de spus, nu la fel de inteligent ca un tratat de teoria literaturii (sic), dar măcar ceva mai mult decât discuţia cu vânzătoarea când nu are rest şi vrea sa-ţi dea gumă sau ştirea privind întreruperea apei calde. Ca in orice domeniu, există un nivel de excelenţă dat de nişte coordonate interne ale genului şi un spaţiu de amestec cu alte genuri. Totuşi, azi e la modă să te opui lor, acestor "infecţii ale intelectului", să te delimitezi şi să le delimitezi cât mai crunt, ca şi când sfârşitul lumii intelectuale s-ar trage de la ele.

Ada Milea - Plai & Manea

Dintr-o altă perspectivă lucrurile par a sta chiar invers: marea Cultură e cea care a cedat un spaţiu de "sensibilitate" instantanee si nepretenţioasă (nunţi, beţii, grătare etc.) într-o zonă geografică oricum frustrată că nici măcar nu primeşte toate numerele din Marea Cultură Occidentală, dar să mai şi contribuie. Aşa se întâmplă dacă iei un raport contradictoriu ca pe ceva dialectic şi excluzi o categorie socială numeroasă dar o priveşti ca parte a unui întreg inclus. Dacă îţi restrângi pretenţiile la un număr de intelectuali cu destin, nu mai poţi vrea ca întreg "poporul" să fie o masă de genii posibile. Aşa că adormim cu Hegel şi ne trezim cu Adrian. În fine, intelectualitatea avea alte aşteptări de la un popor care în poveşti făcuse mari isprăvi.

Şi până la urmă genul chiar presupune alte aşteptări, la fel cum berea Noroc nu se savurează ca un pahar de Chardonnay. Prin urmare, ambele genuri produc frustrări indivizilor din genul opus.

(Disclaimer: Genul de mai sus are rost doar ca exemplu, nu incit la "manelism" sau "anti-manelism", nici la arte marţiale sau procese de conştiinţă.)

Să vedem altă situaţie, mai "serioasă" şi cultă decât prima.

Un curent estetic este în general un fenomen paradigmatic. Manifest în spaţiul unei culturi, el evoluează organic, are o istorie şi nişte principii de început şi de sfârşit. Întrebarea este: de ce moare un curent estetic? Răspunsul propus: pentru că nu mai generează aşteptări.

Să luăm de exemplu marea artă muzicală clasică. Ea porneşte de la nişte principii directoare cum ar fi cel al armoniei clasice. La sfârşitul evului mediu expresia muzicală cultă până atunci exclusiv religioasă găseşte noi mijloace de expresie, cum ar fi polifonia. De la regula strictă după care o melodie religioasă poate fi cel mult dublată pe altă voce la intervale de octavă sau cvintă (cantus planus) la Ars Nova care acceptă şi alte intervale ca terţa până la zglobiile melodii paralele ce se împletesc armonic în Baroc totul e o creştere în bogăţia expresiei, în complexitate şi versatilitatea stilului, până la atingerea unui vârf de netrecut: Bach. Arta fugii e limita complexităţii armonice, dar şi închiderea ei. Ce poţi vrea mai mult? Încă o linie melodică în contrapunct? sau încă 2? sau încă o modulaţie? Totul cade în interiorul limitelor, genul e de nedepăşit. Este desigur plăcut, dar nu se mai poate scrie în el, nu se mai poate ceva nou, surprinzător. Nu mai putem avea aşteptări de la el. Nu se poate ieşi din impas decât schimbând regulile. Şi astfel apare stilul clasic, omofon, rigid, măreţ, bine ponderat. Limitele acestea îi configurează şi lui finalul, atunci când nivelul lui de excelenţă e atins de domni precum Mozart sau Beethoven. Ce mai poţi pune într-o simfonie ca să o depăşeşti pe a IX-a? Mai multe instrumente? Mai mulţi f la fortissimo? Îşi poate imagina ceva în acelaşi gen, dar mult mai măreţ? La ce ne mai putem aştepta? Aşa apar mai departe Romantismul muzical şi dodecafonismul se instituie în genuri muzicale după criterii estetice care criterii sunt doar limitele aşteptării.

Johann Sebastian Bach - Toccata & Fugue In D Minor

Beethoven -Symphony #9

Vom putea defini esteticul ca o convenţie paradigmatică generală privind aşteptările.

Revenind la cărţi şi citit, să ne gândim de ce citim. Se spune adesea că ne "deschidem" sau ne "formăm" citind. Răspunsul meu aici e (aţi bănuit corect): din cauza aşteptărilor. Viaţa, experienţa cotidiană ne oferă deschideri limitate şi cu prea puţin sens. Fără cultură am pendula între automatisme zilnice şi fenomene inexplicabile. Cultura leagă cu sens tot ce înseamnă uman şi oferă, ca şi religia (care poate ca-i tot o cultură, daca nu cumva actul cultural nu e o religie) pentru a oferi omului o lume buna de locuit, nu in lume asa cum e ea ci în mintea omului. Adică îi schimbă aşteptările, prima dată faţă de lume, apoi faţă de el însuşi. Îi oferă noi criterii de apreciere a noului, de construire a sensului. Poate duce până la înlocuirea totală a percepţiilor originare cu structuri fixe numite prejudecăţi. Sau dimpotrivă, dacă citim mult câştigăm o flexibilitate a aşteptărilor (depinde ce citim). Putem ajunge extrem de sceptici înţelegând că până la urmă limitele ne vor aneantiza şi pe noi, sau extrem de creativi generând noi expectanţe.

Până la urmă de ce citim în loc să ascultăm ******? Probabil în aşteptarea aşteptării neaşteptate.

Κανένας δεν σ'ακούει ώσπου να πεις κάτι λανθασμένο.

2008-07-31T12:14:00.003+03:00

Nimeni nu te asculta pana nu spui ceva. Prin urmare m-am decis sa renunt la falsa si comoda mea neutralitate fata de fenomenul B-L-O-G, dar sa si profit de ea. N-o sa apuc curand sa am sute de post-uri cu mii de comment-uri, dar pot sa scriu ca si cand n-as sti ce-i ala un blog. Daca iese ceva, spun si altora, daca nu, o sa fiu singurul meu vizitator.

Status 307

2007-10-11T14:09:00.000+03:00

... pentru ca inca nu am cu cine sa ma bat, pentru ca provocarile mele sunt necontagioase in aceasta perioada si pentru ca inca nu sufar de vreun dezechilibru psihosocial care sa ma faca sa scriu nimanui anume (evident, acest motiv se va intoarce impotriva mea la urmatoarea postare, il va demonta pe penultimul si va cauza probabil o interactiune care il va suspenda si pe primul).