Texte terapeutice

Viaţa nu e un joc. Nu există mai multe level-uri, nu există bonus-uri, nu are undo. Ai o singură viaţă. A o compara cu altceva înseamnă a nu o înţelege. Dar tocmai asta e partea interesantă: a nu o vedea altfel, simbolic, înseamnă a nu o înţelege deloc, a-i accepta insuportabila lipsă de sens. Până la urmă, a-i rata sensul şi a nu i-l accepta e acelaşi lucru: o chestionare inutilă, trăită sentimental, o tentativă de apropriere a ceva mai mare decât toate capacităţile tale de posesie.

Sec şi fără rost. Nihilisme ordinare.

Evident că fiecare are nevoie să-şi înţeleagă "povestea" vieţii, să cuprindă totul într-un sens analog, să reducă faptele şi lucrurile la câteva forme care, aranjate convenabil, ne vor spune ce trebuie să facem în viitor. Şi toate astea pentru realizarea confortului psihic şi a senzaţiei de control. Nu e la fel pentru fiecare persoană, dar asta e baza de la care pornim când povestim despre viaţă.

Aşa ajungem la terapie (intensivă). Sunt una dintre persoanele cărora li se mărturisesc diverse lucruri, care au deseori pe umăr fire de păr străin de la capete care au vrut să se apropie, să "povestească", să-şi "deschidă sufletul", şi nu doar fire de păr, uneori şi lacrimi (da, e doar sare, iese la spălat, mai grav e când sunt şi secreţii nazale). De ce cred ca ajung în situaţii dintr-astea? Pentru că sunt disponibil. Asumând într-o anumită parte nihilismele ordinare de mai sus, am şi timp, şi mobilitate de gândire pentru a înţelege pe fiecare în parte. În plus, eu nu prea am nimic de spus, pentru că "fără sensul" mai mare nu are părţi, "fără sensuri" mai mici, pe care să le poţi povesti. Dacă povestesc ceva despre mine, e de dragul conversaţiei şi o fac selectiv, urmărind ceva (rareori profituri practice, mai des sporirea plăcerii discuţiei). Asta nu înseamnă că sunt insensibil, dimpotrivă, în ambele sensuri originare ale sensibilului, de permeabilitate la sens şi la senzaţie, sunt afectabil şi reflectoriu. "Terapeutica" este, desigur, improprie, cât timp, în sens tare, ea înseamnă stăpânirea unei ştiinţe universale bazată pe o cazuistică completă. Însă, dat fiind că nu accept faptul că viaţa are o formă optimă, nişte pattern-uri "normale" (ca în psihologiile reducţioniste), pentru că nu are un sens determinabil, îmi permit să îmi confortez prietenii cu un set de instrumente şi proceduri care le renovează povestea, la fel cum restauratorii înfrumuseţează pictura vreunui sfânt pe care nu l-a văzut nimeni în realitate, dar care tot reuşeşte să genereze sentimente puternice când este privit.

De ce ajung unii oameni să se confeseze altora despre problemele lor, să caute "un sprijin" sau "o consolare" la cineva care ştie mai puţin decât ei despre ei înşişi? Pentru că cred în poveşti. Nu luaţi afirmaţia ad litteram, ca o naivitate, ci tocmai ca locul în care "sensul vieţii" încape, poate fi cuprins. Limita vieţii nu este încheierea sau concluzia acestei poveşti, ci întreruperea ei bruscă şi, în sens propriu, ştergerea ei. Preluarea de către o altă persoană a unei poveşti de viaţă este, în mare parte, un act deformator, pentru că nu este preluată aşa cum e, ci este integrată într-o altă poveste. Warning: 1 life left! Orice ar însemna a trăi, nu putem trăi mai multe vieţi, nici măcar la nivelul imaginaţiei. Prin urmare, "restaurarea" poveştii unui prieten nu se poate baza pe înţelegerea ei (pentru că asta ar însemna retrăirea fundamentelor ei). Discuţiile, plânsul pe umăr (cu tot ce include: fire de păr, secreţii nazale etc.) nu sunt decât petice provizorii aplicate unei ţesături care nu se lasă ţesută aşa cum e modelul.

Până la urmă nu contează într-un sens absolut dacă crezi într-o poveste mai simplă sau mai complicată, într-una mai lirică sau mai epică, într-una mai naivă sau mai raţionalizată. Contează că ai o poveste, la fel cum poţi să ai un animal de casă, un prieten imaginar, o plantă de apartament sau o echipă de fotbal favorită. Chiar dacă nu ai, tot eşti în viaţă. Dar dacă ai, se mai poate strica, sau îmbolnăvi, şi atunci te vezi nevoit să ceri cuiva ajutorul în a o repara, sau vindeca. Aşa ajung unii să plângă pe umăr (mai mult sau mai puţin simbolic) altora. Şi aşa se şi poate rezolva situaţia: luând povestea ca poveste (cu formele proprii acestui tip de discurs) şi inserând în ea doar cât este suficient şi acceptabil pentru a depăşi o situaţie dată. Nu are rost să remarci că povestea în sine este prost construită, nu există aşa ceva. Dacă nu-ţi sună ţie bine, înseamnă că nu i-ai înţeles contextul. Nici măcar expresia "a-şi reface viaţa" nu are sens. Reminder: 1 life, 1 level, no undo!

Trebuie tratat aici însă şi despre o situaţie mai gravă: cea în care povestea devine mitologie personală, adică un discurs în sine, privit ca pertinent şi obiectiv, şi care se constituie în cauza principală a deciziilor şi acţiunilor ulterioare, indiferent de context. Psihologii ar spune că asta e o afecţiune psihică, dar ei sunt în stare să spună că fiecare dintre noi este într-o oarecare măsură anormal psihic, şi să susţină în continuare termenul de "normalitate". În consecinţă, vom lua situaţia tot din perspectiva celor de mai sus. Diferenţa este că miza e mai mare: ca orice mit, nu e fix, e alterabil, dar alterarea lui are consecinţe puternice. De aceea, dacă situaţia indezirabilă în care celălalt a venit la tine este explicată prin mitologia personală (reperabilă ca atare), atunci se cere să se "intervină chirurgical" asupra acelui element fundamental la care nu ajungi decât foarte greu. Merge şi o predică ca cea de aici despre înlăturarea totală a oricărui construct simbolic sau discursiv în explicarea sensului propriei vieţi (sens luat ca şi coerenţă discursivă sau simbolică şi nu ca finalitate). Dar e mai uşor să mai adaugi câteva elemente, câteva simboluri care să pară că unesc contradicţiile mitice şi gata, pe moment situaţia e rezolvată. E mai grav însă să-ţi dai seama că o astfel de persoană poate fi manipulată prin propria mitologie şi onest ar fi să-l faci să conştientizeze asta.

În fine, cine vrea cu sens, serveşte cu sens şi cu poveşti, cine nu, o digeră ca atare (viaţa). Odată am avut un prieten (nu e o mărturisire a vreunei afectări, nici un mit personal al meu, e doar o altă "limbă" de circulaţie, cea analogică). Era genul de prieten care îţi povesteşte mai mult decât ai răbdare să asculţi, dar, ascultându-l, intrai în contextul poveştii sale. Într-o după-masă ne-am despărţit după o altă tură de poveşti, în faţa blocului lui. A doua zi a dat o maşină peste el, într-o intersecţie şi a dat cu capul de asfalt într-un act final. Aşa s-au încheiat şi mărturisirile: prin dispariţia povestitorului. Eu nu-mi mai aduc aminte tot ce povestea el, doar că era un imaginar eroic plin de speranţă şi de încredere în sine. Dar, la urma urmei, puţin contează, pentru că nimic nu rămâne ca atare. I-au găsit părinţii prin camera tot felul de lucruri de care nu ştiau, şi încercau pe baza lor să-i reconstituie povestea. Gest inutil în intenţia lui, aş zice, dar necesar pentru propria lor poveste. Puţin conta ce ştiam eu despre el de fapt, părinţii deja aveau explicaţii mai bune. Pe care, desigur, am încercat să le solidific în coerenţa lor, asigurând astfel o oarecare consolare.

Închei prin a spune că actul povestirii (sau al "plânsului pe umăr") e departe de a fi o terapie. E însă o deschidere umană inegalabilă, o întâlnire decentă cu intimitatea şi încrederea celuilalt, o depăşire a precarităţii vieţii.